*postare fara diacritice si fara veselie
Am avut norocul sa traiesc langa o doamna, bunica mea. De cateva zile, nu mai am acest noroc, si simt ca o parte din generozitatea, bunatatea si firescul lumii a disparut pentru totdeauna.
I-am spus, de multe ori, ce minunata este si cat de mult o iubesc, mai ales in ultima vreme, cand stiam ca se va duce. Dar totusi, parca nu a fost suficient. Este vreodata oare?...
Stand langa corpul imobil, aranjat si imbalsamat, nu am simtit in nici un fel ca mai este o parte din spiritul ei acolo.Ceea ce scriu acum este pentru ea, un elogiu, si pentru mine, un memento mori de suflet. Nu imi imaginez ca pentru cineva care nu a cunoscut-o, cuvintele care vin de-acum incolo pot insemna ceva.
Mamaia mea s-a nascut intre cele doua razboaie modiale, intr-o vreme a valorilor solide si a bunastarii, rara in tara asta. Poate de asta a avut o bucurie de a trai si o buna crestere trainice care au ramas nealterate sub alte timpuri. A avut inca trei surori, cu care a tinut legatura cat au trait si cat a trait, invatand o lectie de solidaritate feminina incredibila. A fost mignona, brunetica, rotunjoara , creata si permanent zambitoare, astfel incat baietii nu au ocolit-o. A avut cel putin doi prieteni inainte de bunicul meu- de doi stiu eu- pana cand el a pus piciorul in prag, a luat-o din orasul in care facea scoala de asistente medicale, si a facut-o sotia lui. Nu a putut avea copii, dar a crescut de mici trei nepoti de frate ai bunicului meu, printre care si mama mea. A gazduit, hranit si indragit cat au fost in perioada liceului si a specializarilor, inca patru nepoti. A avut un instinct matern, o rabdare si o generozitate nativa pe care multe mame naturale si le-ar dori. Mamaia mea stia sa iubeasca tandru si temeinic, si l-a tinut de mana si in inima pe bunicul, pana cand el a murit. I-a dus tare mult dorul de atunci, si, in cea mai buna dintre lumi, m-as bucura daca ar fii impreuna acum.
Mamaia mea era o experta a relatiilor interumane. A lucrat ca sefa de magazin sub comunism, o functie importanta in vremurile acelea, si si-a stabilit conexiuni, cultivate cu grija multa vreme dupa revolutie, cu toata lumea buna a orasului. Nu s-a limitat insa la asta, ci si-a facut mereu prieteni noi,de diverse varste si situatii sociale, spre inima carora si-a facut mereu punte, cu o bunatatate si pricepere innascuta.
In casa ei un musafir inopinat gasea intotdeauna ceva dulce, facut in casa, si cea ma buna cafea. Plus mancare de sa te lingi pe degete, caci gatea senzational mamaia, stapanind toate secretele bucatariei romanesti, din Ardeal pana in Dobrogea si Oltenia in care se nascuse. Bunicii mele ii placeau musafirii, si ii placea sa mearga in vizite. Iubea sa faca conversatie, nu atat sa vorbeasca, cat sa asculte, caci stia sa asculte extraordinar de bine, cu o rabdare si o toleranta care au facut-o sa fie depozitara multor secrete. Ii placea si barfa, si era cunoscuta pentru apetenta pentru senzationalul marunt, dar o facea fara nici o pornire belicoasa, cu un amuzament calm si o intelegere profunda a naturii umane. Era un fin psiholog, si de multe ori ma surprindea cu observatii de detaliu, care transcendeau convenientele sociale rigide.
Mamaia mea era o femeie draguta si cocheta, atenta la imaginea ei, pana la sfarsitul tuturor desertaciunilor. Primele amintiri cu ea sunt viu colorate si imbibate in miros de acetona, caci ma lua, cand eram mica, la salonul de cosmetica unde isi facea manichiura si pedichiura. Pana in saptamana in care a murit, manichiurista ei de 10 ani a vizitat-o bilunar, pentru sedinta de infrumusetare de la care nu a facut niciodata rabat. Avea cel putin 5 palarii, si vara, erau articole nelipsite din garderoba ei. Se machia discret, dar iubea rujurile si de multe ori, i le-am cedat pe ale mele, daca vedeam ca ii place culoarea.
Dintre nepoti, pe mine, cea introverta si incapatanata, m-a iubit cel mai mult. A stiut cumva ca tocmai eu aveam cea mai mare nevoie de dragostea si generozitatea ei,
Amintirile mele cu ea au si miros de cozonac si piscoturi. Gateam din cand in cand impreuna cu ea, si, desi detestam pe atunci sa trebaluiesc prin bucatarie, o faceam de dragul ei. A pastrat aceasta conexiune in timp si spatiu, trimitandu-mi pachete cu prajituri cand am plecat la facultate, si apoi am inceput sa lucrez, in alt oras. In pachetele ei, gaseam biletele pe care era tecut numarul de prajituri, detaliu ce tinea probabil de vreo deformatie profesionala de cand era sefa de magazin, si care ma amuza teribil de fiecare data, pe mine si pe prietenii cu care le mancam. Imi mai trecea pe biletele sfaturi sau rugaminti de a ii scrie, si incercam sa le respect, caci stiam cat de multa placere ii face sa tinem legatura. Cand a aflat ca am inceput sa fumez, desi ii promisesem ca nu o voi face niciodata, mi-a pus intr-un pachet mare de prajituri, un bilet de mustrari si rugaminti sa ma las de tigari, care m-au facut sa plang o ora. Se supara teribil daca nu o sunai sa o urezi
de ziua ei sau de 8 Martie, si iti arata asta intr-un fel calm dar care te facea sa intri in pamant de rusine. Intr-un an, nu apucasem sa o sun de Ziua Femeii pana seara, si atunci m-a sunat ea sa imi spuna “La multi ani!” pentru ca sunt si eu femeie, nu-i asa.
Buncii mele ii placea viata, si ii placea sa calatoreasca. Nu a ajuns peste mari si tari, dar pentru oameni dragi, pleca departe.Am invatat sa inot cu ea, la Ocnele Mari, pentru ca numai in prezenta ei m-am putut relaxa si lasa in voia apei.
Ii placea sa vada viata inflorind in jurul ei, si oamenii iubindu-se; stiu ca unul dintre regretele ie mari este ca nu a apucat sa ma vada casatorita. Pentru ca ea sa fie linistita, mi-as fii dorit-o si eu.
Mamaia s-a dus firesc, asa cum a trait. Stia ca sfarsitul va veni, se pregatise si ne pregatise din vreme. Nu ajuta la mare lucru, caci ii ducem dorul toti cei de care era apropiata.
Nu a fost o sfanta, sau un inger si nici nu vreau sa o transform intr-o icoana. A fost un om normal cu pacate si greseli, cu regrete si neimpliniri, care insa si-a trait insa viata din plin, cu gratie, firesc si constiinta a propriei valori umane pana in zilele neputincioase din urma. Pentru asta, doamna Cretulescu, iti multumesc ca ai fost bunica mea!
marți, 10 august 2010
marți, 27 iulie 2010
Taximetristul si blondele- strategii de supravietuire in Bucuresti
Din nou despre taximetrişti. Cred că ar merita un blog numai despre ei, dar aş ajunge un cetăţean turmentat şi lefter dacă m-aş apuca să îi studiez cum merită :)
Revenind la subiect, eu sunt una din blonde. Care trebuia să ajungă la serviciu, într-o dimineaţă ploioasă, când nu mergea metroul de la mine spre Unirii. Metoda ultimate în cazurile astea, când rişti să urci om şi să cobori zombie din tramvaie sau autobuze: un taxi.
Experienţa câtorva greve de metro şi RATB mi-a demonstrat că mai degrabă o găseşti pe Elodia decât un taxi la o oră de vârf când nu circulă alte mijloace de transport. Aşa că trebuia să gandesc urgent o strategie.
Sunt blondă, dar vopsită :) Am găsit strategia win-win-win. Cum vine asta? Simplu.
Am identificat în mulţimea de navetişti disperaţi care aşteptau un taxi încă o blondă. De ce o blondă, veţi întreba? Pemtru că blondele sunt mai vizibile, de aia :) ...lăsând la o parte alte calităţi intrinseci care nu fac subiectul acestui post. Am descoperit ruta pe care urma ea să meargă- ce baftă pe mine, era aceeaşi ca a mea. Ne-am împărţit responsabilităţile: urma să încercăm să găsim fiecare câte un taxi pe cont propriu, în puncte diferite ale intersecţiei, şi să o luăm şi pe cealaltă. Cum am procedat: dat telefoane la companii de taxi, fluturat din mânuţe şi din pleoape...în 5 minute am găsit un taxi, şi în încă 10 minute eram la Unirii. Cheltuind fiecare jumătate din banii pe care i-am fii dat altfel, şi lăsând în urmă un taximetrist mulţumit că a plimbat două tipe bine. Eram blonde, am spus asta? :P
Revenind la subiect, eu sunt una din blonde. Care trebuia să ajungă la serviciu, într-o dimineaţă ploioasă, când nu mergea metroul de la mine spre Unirii. Metoda ultimate în cazurile astea, când rişti să urci om şi să cobori zombie din tramvaie sau autobuze: un taxi.
Experienţa câtorva greve de metro şi RATB mi-a demonstrat că mai degrabă o găseşti pe Elodia decât un taxi la o oră de vârf când nu circulă alte mijloace de transport. Aşa că trebuia să gandesc urgent o strategie.
Sunt blondă, dar vopsită :) Am găsit strategia win-win-win. Cum vine asta? Simplu.
Am identificat în mulţimea de navetişti disperaţi care aşteptau un taxi încă o blondă. De ce o blondă, veţi întreba? Pemtru că blondele sunt mai vizibile, de aia :) ...lăsând la o parte alte calităţi intrinseci care nu fac subiectul acestui post. Am descoperit ruta pe care urma ea să meargă- ce baftă pe mine, era aceeaşi ca a mea. Ne-am împărţit responsabilităţile: urma să încercăm să găsim fiecare câte un taxi pe cont propriu, în puncte diferite ale intersecţiei, şi să o luăm şi pe cealaltă. Cum am procedat: dat telefoane la companii de taxi, fluturat din mânuţe şi din pleoape...în 5 minute am găsit un taxi, şi în încă 10 minute eram la Unirii. Cheltuind fiecare jumătate din banii pe care i-am fii dat altfel, şi lăsând în urmă un taximetrist mulţumit că a plimbat două tipe bine. Eram blonde, am spus asta? :P
joi, 8 iulie 2010
Sex and the city 2- femei sfidand criza
Nu, nu despre criza financiară este vorba. Deşi filmul o sfidează cu eleganţă în mai multe feluri: ignorând-o aproape în totalitate, opunandu-i nişte decoruri luxuriante(Abu Dhabi) şi ţinute mai opulente decât în oricare episod S&S, plus un stil de bon vivre care îţi dă furnicături pe şira spinării. În paranteză, cred că e bine că este aşa: superficialitatea prosperă şi zâmbitoare , mondenităţile şi picanteriile delicioase ale high life-ului new yorkez şi de-aiurea sunt un festin pentru ochii saturaţi de griul acestor zile triste.
Dar "fetele”sfideaza cât cuprinde o altă criză, a lor personală, criza vârstei de mijloc. Şi asta chiar e o lecţie de învăţat, pentru ele şi pentru noi, fetele care nu am ajuns încă acolo :)
Carrie, la casa ei, refuzând să se aşeze în rolul rutinier al soţiei care stă seara in pat şi se uită la televizor, şi care îşi dă seama că de fapt are nevoie de o relaţie solidă cu Mr. Big(by the way, more handsome than ever :) mai mult decât de stilul ei de viaţă monden şi independent dinainte.
Samantha, luptând cu menopauza cu toate armele medicinii moderne, atentă să nu îşi piardă feminitatea,în sens cât se poate de concret. Sfidând prejudecăţile culturale, şi razbunadu-şi victorioasa frustrările provocate de minţi arabe obtuze cu o partidă de sex în open air pe capota unei maşini, în ţara tuturor posibilităţilor.
Miranda, mai înţeleaptă, împlinită şi glam decât niciodată, traversând o criză de carieră, şi dându-şi seama că e ok să pleci din firma în care te-ai zbătut ani la rând ca să devii partener, dacă nu te mai simţi bine acolo.
Charlotte, încercând ca de obicei să fie perfectă şi proper, în rolul de mamă upper class de asta data, şi recunoscând doar sub influenţa alcoolului că asta o oboseşte peste măsură şi că are nevoie de timpul ei personal ca să se echilibreze, chiar dacă îşi iubeşte copiii.
Nu sunt probleme grave sau insurmontabile, dar tocmai normalitatea lor şi modul onest în care sunt tratate fac că filmul să îţi rămână în inimă mai mult decât bărbaţii superbi, decorurile extraordinare şi toaletele fabuloase pe care le vezi.
Dar "fetele”sfideaza cât cuprinde o altă criză, a lor personală, criza vârstei de mijloc. Şi asta chiar e o lecţie de învăţat, pentru ele şi pentru noi, fetele care nu am ajuns încă acolo :)
Carrie, la casa ei, refuzând să se aşeze în rolul rutinier al soţiei care stă seara in pat şi se uită la televizor, şi care îşi dă seama că de fapt are nevoie de o relaţie solidă cu Mr. Big(by the way, more handsome than ever :) mai mult decât de stilul ei de viaţă monden şi independent dinainte.
Samantha, luptând cu menopauza cu toate armele medicinii moderne, atentă să nu îşi piardă feminitatea,în sens cât se poate de concret. Sfidând prejudecăţile culturale, şi razbunadu-şi victorioasa frustrările provocate de minţi arabe obtuze cu o partidă de sex în open air pe capota unei maşini, în ţara tuturor posibilităţilor.
Miranda, mai înţeleaptă, împlinită şi glam decât niciodată, traversând o criză de carieră, şi dându-şi seama că e ok să pleci din firma în care te-ai zbătut ani la rând ca să devii partener, dacă nu te mai simţi bine acolo.
Charlotte, încercând ca de obicei să fie perfectă şi proper, în rolul de mamă upper class de asta data, şi recunoscând doar sub influenţa alcoolului că asta o oboseşte peste măsură şi că are nevoie de timpul ei personal ca să se echilibreze, chiar dacă îşi iubeşte copiii.
Nu sunt probleme grave sau insurmontabile, dar tocmai normalitatea lor şi modul onest în care sunt tratate fac că filmul să îţi rămână în inimă mai mult decât bărbaţii superbi, decorurile extraordinare şi toaletele fabuloase pe care le vezi.
duminică, 4 iulie 2010
Magazine, muzici si faze
Am un stil sportiv de a mă plimba prin magazine de haine- adică mai mult mă antrenez, decât performez, respectiv cumpăr ceva. Merg mult, repede, căutând chilipiruri, arzând serios calorii. Nu fac discriminări de brand, reputatie, target, mă duc peste tot unde găsesc chestii care să îmi bucure inimioara si să îmi satisfaca bugetul. Aşa am ajuns să observ lucruri care ii scapă muritorului obişnuit care merge fix la Afi sau la IDM (sau oriunde crede el ca i se potriveşte mai bine) si iese de acolo cu trei pungi pline ochi si cu nervii pe bigudiuri.
De exemplu, ascult cu atentie muzica din magazine. Duse sunt vremurile in care in toate magazinele se auzeau trei posturi de radio cu hiturile momentului. Ah, timpurile bune, când mă apuca cheful de dans in cabinele de proba si luam mai multe ţoale cica sa le încerc, de fapt doar sa mă bâţâi un pic in fata oglinzii...
Acum, fiecare magazin de haine are playlistul lui propriu care se asezonează cu brandul.De ce? Ca să se adreseze direct targetului pe care il vizează prin produse, ofkors.
La Stefanel si Massimo Duty vei auzi muzica ambientala sau café concert soft si de calitate, potrivita cu cumpărătorii high class si business. La Zara, mixuri faine de chillout, electro, acid jazz, care merg cu stilul urban, smart casual, tineresc al clientului tipic . La Kenvelo, hiturile dance ale momentului, date la maxim, ca sa motiveze spre golirea portofelului pe vizitatorii lor presupus low class-wannabe rich. Habar n-am daca strategia asta creste vânzările, dar e faina experienta de a schimba atmosfera si tempo-ul trecând de la un magazin la altul…
Cea mai intensa traire am avut-o la Miniprix, unde se presupune ca merg oamenii care au bani foarte putini de dat pe ţoale. Sau saraci, sa o spunem pe şleau, dar care tin la oaresce brand. Clienţi transpiraţi veniţi cu autobuzul, haos prin produse, aglomeraţie năduf. O tristeţe. Pe deasupra, ce muzica plutea? Romaneasca, bineinteles, si pe deasupra cu mesaj. “Nu ne-am născut la locul potrivit”, ”Plec pe Marte", ”Vrem sa va doara” a Paraziţilor... Ok, ok, poate muzica era pe target. Dar sa te inspire cumperi ceva ?!? când îţi reamintea ca situaţia e nasoala, nu stam deloc pe roze, hai să ne revoltam sau să sa emigram…
Impulsul imediat a fost să iau doua perechi de papuci, să le agresez cu ele pe vânzătoare pe agentul pirpiriu de paza, să jefuiesc casa si să o iau la goana hăt departe, poate chiar pe Marte. Pâna la casa , preţ de trei etaje si trei bruiaje umane, m-am deprimat si am ajuns cumpăr papuci respectivi....Intr-un final, a funcţionat.
De exemplu, ascult cu atentie muzica din magazine. Duse sunt vremurile in care in toate magazinele se auzeau trei posturi de radio cu hiturile momentului. Ah, timpurile bune, când mă apuca cheful de dans in cabinele de proba si luam mai multe ţoale cica sa le încerc, de fapt doar sa mă bâţâi un pic in fata oglinzii...
Acum, fiecare magazin de haine are playlistul lui propriu care se asezonează cu brandul.De ce? Ca să se adreseze direct targetului pe care il vizează prin produse, ofkors.
La Stefanel si Massimo Duty vei auzi muzica ambientala sau café concert soft si de calitate, potrivita cu cumpărătorii high class si business. La Zara, mixuri faine de chillout, electro, acid jazz, care merg cu stilul urban, smart casual, tineresc al clientului tipic . La Kenvelo, hiturile dance ale momentului, date la maxim, ca sa motiveze spre golirea portofelului pe vizitatorii lor presupus low class-wannabe rich. Habar n-am daca strategia asta creste vânzările, dar e faina experienta de a schimba atmosfera si tempo-ul trecând de la un magazin la altul…
Cea mai intensa traire am avut-o la Miniprix, unde se presupune ca merg oamenii care au bani foarte putini de dat pe ţoale. Sau saraci, sa o spunem pe şleau, dar care tin la oaresce brand. Clienţi transpiraţi veniţi cu autobuzul, haos prin produse, aglomeraţie năduf. O tristeţe. Pe deasupra, ce muzica plutea? Romaneasca, bineinteles, si pe deasupra cu mesaj. “Nu ne-am născut la locul potrivit”, ”Plec pe Marte", ”Vrem sa va doara” a Paraziţilor... Ok, ok, poate muzica era pe target. Dar sa te inspire cumperi ceva ?!? când îţi reamintea ca situaţia e nasoala, nu stam deloc pe roze, hai să ne revoltam sau să sa emigram…
Impulsul imediat a fost să iau doua perechi de papuci, să le agresez cu ele pe vânzătoare pe agentul pirpiriu de paza, să jefuiesc casa si să o iau la goana hăt departe, poate chiar pe Marte. Pâna la casa , preţ de trei etaje si trei bruiaje umane, m-am deprimat si am ajuns cumpăr papuci respectivi....Intr-un final, a funcţionat.
miercuri, 30 iunie 2010
Mesterul casei
Ca proaspăt proprietar de apartament, descoperi cu iritare că diverse chestii se strică prin casă la fel de des cum apar codurile galbene meteo. În stil Murphy, atunci când oricum eşti cu finanţele aproape de 0.
Ca şi femeie fără iubit inginer, am învăţat că trebuie să mă împrietenesc cu o categorie profesională necunoscută până atunci: meşterii casei. Deja stau binişor: am identificat un instalator/electrician/tâmplar/ dulgher în perioada aceluiaşi vecin supraponderal, suferind de strabism şi puţind permanent a ceapă şi transpiraţie. Omul este însă surprinzător de eficient şi de treabă.
Având în vedere frecvenţă defecţiunilor casnice, am o grămadă de ocazii de împrietenire.
Algoritmul e următorul:
1. Debutul crizei: ceva nu mai merge cum mergea de obicei, sau provoacă pagube colaterale la funcţionare;
2. Negarea: se aşteaptă 2-3 zile, poate se rezolvă de la sine
3. Acceptarea situaţiei: se trage concluzia că asta nu se va întâmpla, concluzie accelerată de vizitele vecinilor nervoşi;
4. Identificarea problemei: se caută pe google, se studiază instrucţiuni de folosire, se apelează la prieteni binevoitori, mai mult sau mai pricepuţi ; evident, nu se ajunge la o soluţie viabilă;
5. Disperarea: se blesteamă soarta şi opţiunile de viaţa eronate din trecut: de ce mi-or fi plăcând mereu oamenii fără abilităţi tehnice şi trusă de reparaţii prin casă? Băieţii de profesională nu au şi ei vise, aspiraţii, şi suflet, până la urmă?De ce n-am mers la cursul de electrician de la Cercul pionierilor?
6. Acceptarea: mă împac cu soarta, că oricum nu o pot schimba, iar absolvenţii de profesională nu o să îmi placă niciodată. Nici ciurcuitele electrice sau circuitul apei prin ţevi, astea fac parte din categoria “corola de minuni a lumii”
7. Identificarea soluţiei: se sună Vasile, meşterul casei. Care, în pofida bunăvoinţei lui demonstrate în mod repetat, se da hard-toget de fiecare data, şi propune ore mai mult decât matinale ca să facă un diagnostic profesional al situaţiei şi să rezolve problemă. Se negociază o oră la care soarele e deja deasupra orizontului.
Şi de aici, algoritmul se transfera la Vasile, eu neavând alt rol decât să stau pe margine, să îmi frâng mânuţele nepricepute. Să estimez, în funcţie de unghiul de încrucişare a ochilor, cât de des oftează, cât de mult durează câte scule sunt implicate cam cât mamă naibii o să scot din buzunar de data asta. Miros în permanenţă un şerveţel parfumat, ca aroma de ceapă/ transpiraţie să nu îmi provoace mie vreun scurtcircuit.
La început, am judecat complet datele problemei, imaginându-mi, în marea mea naivitate, că eu deţin controlul şi că el este un furnizor plătit, care trebuie să rezolve problema în termenii mei.
Când se întâmpla reparaţia, stăteam deci pe margine, cu o mină profesională, privind operaţiunea de salvare pe sub ochelari şi aruncând din când în când câte un termen tehnic:”priza ceramica”, “racord”, “cheie de 16”, “kit de rostuire”imaginandu-mi că aşa voi câştiga un ascendent în faţa meşterului. Totuşi, doar mi-am cumpărat şi eu bormaşină, şurubelniţe, ciocan şi patent, şi nu mi-era frică să le folosesc. Numai nu prea ştiam cum :)
Între timp, pe baza unor experienţe revelatoare, omul şi-a dat seama că sunt ageamie, şi acum mă tratează cu o bunăvoinţă amestecată cu compasiune, care mă irită în aceeaşi măsură în care mă şi linişteşte. De ce? Păi....odată l-am chemat să repare cică o aplică stricată, ca se descopere la faţă locului că nu înşurubasem bine becul. Altă data, mi-a asamblat ventilatorul ale cărui instrucţiuni de montare le pierdusem. Îl pusesem pe picioare, lăsând însă 3 şuruburi pe afară, şi mă dădeam de ceasul morţii că nu merge. Yap, that's me.
În prezent, lucrez la o viziune de tip budist relativ la chestiunea reparaţiilor casnice. Încerc să îmi reglez Karma şi să mă împrietenesc cu toate instalaţiile de prin casă, pe care le tratez cu blândeţe şi grijă. Încerc să nu tulbur vreun circuit energetic subtil când am draci. Iar când stricăciunea inevitabilă se produce, o accept surâzând, până la urmă e o oportunitate de învăţare de la un profesionist :) Nu m-am împăcat încă cu mirosul de ceapă/transpiraţie, dar mi-am cumpărat odorizante să îl combat :)
Ca şi femeie fără iubit inginer, am învăţat că trebuie să mă împrietenesc cu o categorie profesională necunoscută până atunci: meşterii casei. Deja stau binişor: am identificat un instalator/electrician/tâmplar/ dulgher în perioada aceluiaşi vecin supraponderal, suferind de strabism şi puţind permanent a ceapă şi transpiraţie. Omul este însă surprinzător de eficient şi de treabă.
Având în vedere frecvenţă defecţiunilor casnice, am o grămadă de ocazii de împrietenire.
Algoritmul e următorul:
1. Debutul crizei: ceva nu mai merge cum mergea de obicei, sau provoacă pagube colaterale la funcţionare;
2. Negarea: se aşteaptă 2-3 zile, poate se rezolvă de la sine
3. Acceptarea situaţiei: se trage concluzia că asta nu se va întâmpla, concluzie accelerată de vizitele vecinilor nervoşi;
4. Identificarea problemei: se caută pe google, se studiază instrucţiuni de folosire, se apelează la prieteni binevoitori, mai mult sau mai pricepuţi ; evident, nu se ajunge la o soluţie viabilă;
5. Disperarea: se blesteamă soarta şi opţiunile de viaţa eronate din trecut: de ce mi-or fi plăcând mereu oamenii fără abilităţi tehnice şi trusă de reparaţii prin casă? Băieţii de profesională nu au şi ei vise, aspiraţii, şi suflet, până la urmă?De ce n-am mers la cursul de electrician de la Cercul pionierilor?
6. Acceptarea: mă împac cu soarta, că oricum nu o pot schimba, iar absolvenţii de profesională nu o să îmi placă niciodată. Nici ciurcuitele electrice sau circuitul apei prin ţevi, astea fac parte din categoria “corola de minuni a lumii”
7. Identificarea soluţiei: se sună Vasile, meşterul casei. Care, în pofida bunăvoinţei lui demonstrate în mod repetat, se da hard-toget de fiecare data, şi propune ore mai mult decât matinale ca să facă un diagnostic profesional al situaţiei şi să rezolve problemă. Se negociază o oră la care soarele e deja deasupra orizontului.
Şi de aici, algoritmul se transfera la Vasile, eu neavând alt rol decât să stau pe margine, să îmi frâng mânuţele nepricepute. Să estimez, în funcţie de unghiul de încrucişare a ochilor, cât de des oftează, cât de mult durează câte scule sunt implicate cam cât mamă naibii o să scot din buzunar de data asta. Miros în permanenţă un şerveţel parfumat, ca aroma de ceapă/ transpiraţie să nu îmi provoace mie vreun scurtcircuit.
La început, am judecat complet datele problemei, imaginându-mi, în marea mea naivitate, că eu deţin controlul şi că el este un furnizor plătit, care trebuie să rezolve problema în termenii mei.
Când se întâmpla reparaţia, stăteam deci pe margine, cu o mină profesională, privind operaţiunea de salvare pe sub ochelari şi aruncând din când în când câte un termen tehnic:”priza ceramica”, “racord”, “cheie de 16”, “kit de rostuire”imaginandu-mi că aşa voi câştiga un ascendent în faţa meşterului. Totuşi, doar mi-am cumpărat şi eu bormaşină, şurubelniţe, ciocan şi patent, şi nu mi-era frică să le folosesc. Numai nu prea ştiam cum :)
Între timp, pe baza unor experienţe revelatoare, omul şi-a dat seama că sunt ageamie, şi acum mă tratează cu o bunăvoinţă amestecată cu compasiune, care mă irită în aceeaşi măsură în care mă şi linişteşte. De ce? Păi....odată l-am chemat să repare cică o aplică stricată, ca se descopere la faţă locului că nu înşurubasem bine becul. Altă data, mi-a asamblat ventilatorul ale cărui instrucţiuni de montare le pierdusem. Îl pusesem pe picioare, lăsând însă 3 şuruburi pe afară, şi mă dădeam de ceasul morţii că nu merge. Yap, that's me.
În prezent, lucrez la o viziune de tip budist relativ la chestiunea reparaţiilor casnice. Încerc să îmi reglez Karma şi să mă împrietenesc cu toate instalaţiile de prin casă, pe care le tratez cu blândeţe şi grijă. Încerc să nu tulbur vreun circuit energetic subtil când am draci. Iar când stricăciunea inevitabilă se produce, o accept surâzând, până la urmă e o oportunitate de învăţare de la un profesionist :) Nu m-am împăcat încă cu mirosul de ceapă/transpiraţie, dar mi-am cumpărat odorizante să îl combat :)
sâmbătă, 26 iunie 2010
Screwed and the city
Am o prietenă care a fost accidentată nasol pe trecerea de pietoni. Trecând pe verde, asigurându-se în prealabil. A fost internată în spital, cu coaste rupte şi fruntea cusută. De atunci,îi este frică şi să mai conducă, darmite să fie simplu pieton.
Am o altă prietenă care nu mai circulă cu metroul de 5 ani. Traversează oraşul cu 3 autobuze ca să ajungă la serviciu. 2 ore dus, 2 ore întors.În 2005 a făcut un atac de panică la metro, în aglomeraţia agresivă din Piaţă Victoriei.
Am o prietenă care nu îşi mai vizitează sora, pentru că aceasta şi-a luat un collie. Ea a fost muşcată de doi maidanezi, aproape de Piaţa Unirii. Nu mai suportă câinii.
Am început să dezvolt propriile mele fobii: autobuzul 102, taximetriştii din Bucureşti, intersecţia de lângă Piaţa Trapezului, mersul la supermarket sâmbăta. Situaţii, locuri şi oameni în care mă simt lipsită de apărare şi redusă la tăcere, în faţa agresivităţii aproape animale şi lipsei crase de bun simţ.
Sunt oameni care iubesc Bucureştiul. Deşi luaţi la bani mărunţi, iubesc locuri, momente sau oameni de aici. Sau, mai ştii...
Locuri, momente, oameni iubesc şi eu, dar nu oraşul în sine. Trăiesc, ca atâţia alţii, o simbioză disfuncţională şi greu de rupt cu Bucureştiul. Îi dau timp, energie, nervi pentru o viaţă (un pic) mai bună.
Nu vreau să ajung însă (complet) anxioasa sau nevrotică. Către voi, cei care iubiţi cu adevarat Bucureştiul, un apel umanitar. Am nevoie de terapie în relaţia mea cu oraşul asta. Eu şi mulţi alţii, screwed by the city.
Am o altă prietenă care nu mai circulă cu metroul de 5 ani. Traversează oraşul cu 3 autobuze ca să ajungă la serviciu. 2 ore dus, 2 ore întors.În 2005 a făcut un atac de panică la metro, în aglomeraţia agresivă din Piaţă Victoriei.
Am o prietenă care nu îşi mai vizitează sora, pentru că aceasta şi-a luat un collie. Ea a fost muşcată de doi maidanezi, aproape de Piaţa Unirii. Nu mai suportă câinii.
Am început să dezvolt propriile mele fobii: autobuzul 102, taximetriştii din Bucureşti, intersecţia de lângă Piaţa Trapezului, mersul la supermarket sâmbăta. Situaţii, locuri şi oameni în care mă simt lipsită de apărare şi redusă la tăcere, în faţa agresivităţii aproape animale şi lipsei crase de bun simţ.
Sunt oameni care iubesc Bucureştiul. Deşi luaţi la bani mărunţi, iubesc locuri, momente sau oameni de aici. Sau, mai ştii...
Locuri, momente, oameni iubesc şi eu, dar nu oraşul în sine. Trăiesc, ca atâţia alţii, o simbioză disfuncţională şi greu de rupt cu Bucureştiul. Îi dau timp, energie, nervi pentru o viaţă (un pic) mai bună.
Nu vreau să ajung însă (complet) anxioasa sau nevrotică. Către voi, cei care iubiţi cu adevarat Bucureştiul, un apel umanitar. Am nevoie de terapie în relaţia mea cu oraşul asta. Eu şi mulţi alţii, screwed by the city.
joi, 7 ianuarie 2010
Sherlock Holmes Superstar
Am fost sa ma uit la susnumitul la CinemaPro, ieri. De-abia asteptam sa vad ce iese din combinatia Robert Downey Jr( talent, inteligenta, filme mai degraba de arta, decat comerciale) + Guy Ritchie( cool, plin de bancuri, streetwise, comic de situatie cat incape). Plus scor 7, 7 pe www.imdb.com, adica wow; am intrat “high” si tot asa am si iesit, din fericire.
Ce nu mi-a placut, totusi: noul Sherlock Holmes- care o sa ne bantuie in cel putin inca un sequel- e deja in categoria supereroilor. Inteligenta e arma lui mortala, si ne e demonstrat acest lucru cu o convingere si desfasurare de forte demna de o reclama la detergenti; cam in fiecare minut al filmului iti vine sa exclami:'Mama ce destept este!” Nu numai ca e destept, dar stie si sa se bata si in sabii si in tranta dreapta si ne demonstreaza acest lucru de cateva ori, asa, ca sa fie fanii lui Guy Ritchie multumiti. Ce-i drept, personajul negativ e pe masura, nici vorba de vreun criminal ordinar, lordul Blackwood e o combinatie de Episcop Aringarosa- din Codul lui DaVinci
cu Lord Voldemort, cu planuri de cucerire a lumii demne de un erou negativ in filmele lui James Bond. E asa de intunecat si diabolic, incat dezvaluirea finala, ca multe din actiunile sale sunt menite
doar sa ii construiasca o imagine de temut, fac ca majoritatea crimelor sale sa devina ridicole retrospectiv.
Ofkors, eroina feminina de care e indragostit Holmes e si ea un fel de Bondgirl cu un trecut dubios, cu maniere care n-au legatura cu secolul 19, in care se petrece actiunea filmului si cu skilluri demne de ingerii lui Charlie.
In afara filmului, nu mi-au placut spectatorii intarziati- cam un sfert din ei- care bajbaiau prin sala in cautarea locului.
In fine, nu mi-a placut ca pe la jumatea filmului s-a intrerupt imaginea pentru cateva minute bune, in timp ce sunetul continua sa se difuzeze. Si cand s-a reluat intr-un final proiectia, s-a inceput de unde ajunsese sunetul, fara ca proiectionistul sa se mai oboseasca sa proiecteze secventele lipsa!!!!
Si, de fapt, nici nu a mai contat,caci atunci cand s-a reluat filmul, eram asa de prinsi, ca am si uitat de imaginile lipsa- am incercat sa le deducem :P
Ce mi-a placut: ACEST Sherlock Holmes, jucat de Downey, e cel mai aproape de imaginea reala a lui Sherlock Holmes, asa cum a fost el descris de Doyle, tatal lui literar. Nu e pe departe un gentleman cu morga, asa cum a fost portretizat in alte filme si seriale , ba dimpotriva, se simte excelent in companii dubioase si ia la misto establishmentul cat se poate,
in plus e cam murdarel, boem, schizoid, vicios(tigari si droguri cat cuprinde), bataus, badaran cateodata, cu un ego cat casa si sexy cat un cartof (cred ca de-aia e si Jude Law prin distributie, ca sa creasca sex-appealul masculin al filmului, ca in rest, nu face mare lucru). Dar are o minte de rupe- la propriu si la figurat, si valori puternice.
Mi-a placut si imaginea Londrei la sfarsit de secol 19, intunecata, sumbra, cu dedesubturile la vedere, dar cu toate acestea vie si mareata.
Mi-a placut construirea suspansului, gagurile destepte care te tin cu rasuflarea taiata, maniera de filmare cat se poate de futurista, complotul complex, amestecand magian neagra, fratia templierilor, planurile Londrei imperialiste, descoperirile de ultima ora ale stiintei in acea epoca. Si muzica absolut geniala.
In afara filmului, mi-a placut teribil reactia spectatorilor la intreruperea la jumatate a proiectiei. Ma asteptam la huiduieli si nervi, in loc de asta, surpriza! Din senin, s-a iscat un ropot de aplauze in toata sala, menit sa il trezeasca din somn pe proiectionist. Si cand asta nu a mers, cateva telefoane din spate au luminat ecranul, si cativa spectatori mai in fata, intr-un complot tacit, au inceput sa proiecteze umbre chinezesti cu mainile pe ecran.
Un public destept, pe masura filmului.
Ce nu mi-a placut, totusi: noul Sherlock Holmes- care o sa ne bantuie in cel putin inca un sequel- e deja in categoria supereroilor. Inteligenta e arma lui mortala, si ne e demonstrat acest lucru cu o convingere si desfasurare de forte demna de o reclama la detergenti; cam in fiecare minut al filmului iti vine sa exclami:'Mama ce destept este!” Nu numai ca e destept, dar stie si sa se bata si in sabii si in tranta dreapta si ne demonstreaza acest lucru de cateva ori, asa, ca sa fie fanii lui Guy Ritchie multumiti. Ce-i drept, personajul negativ e pe masura, nici vorba de vreun criminal ordinar, lordul Blackwood e o combinatie de Episcop Aringarosa- din Codul lui DaVinci
cu Lord Voldemort, cu planuri de cucerire a lumii demne de un erou negativ in filmele lui James Bond. E asa de intunecat si diabolic, incat dezvaluirea finala, ca multe din actiunile sale sunt menite
doar sa ii construiasca o imagine de temut, fac ca majoritatea crimelor sale sa devina ridicole retrospectiv.
Ofkors, eroina feminina de care e indragostit Holmes e si ea un fel de Bondgirl cu un trecut dubios, cu maniere care n-au legatura cu secolul 19, in care se petrece actiunea filmului si cu skilluri demne de ingerii lui Charlie.
In afara filmului, nu mi-au placut spectatorii intarziati- cam un sfert din ei- care bajbaiau prin sala in cautarea locului.
In fine, nu mi-a placut ca pe la jumatea filmului s-a intrerupt imaginea pentru cateva minute bune, in timp ce sunetul continua sa se difuzeze. Si cand s-a reluat intr-un final proiectia, s-a inceput de unde ajunsese sunetul, fara ca proiectionistul sa se mai oboseasca sa proiecteze secventele lipsa!!!!
Si, de fapt, nici nu a mai contat,caci atunci cand s-a reluat filmul, eram asa de prinsi, ca am si uitat de imaginile lipsa- am incercat sa le deducem :P
Ce mi-a placut: ACEST Sherlock Holmes, jucat de Downey, e cel mai aproape de imaginea reala a lui Sherlock Holmes, asa cum a fost el descris de Doyle, tatal lui literar. Nu e pe departe un gentleman cu morga, asa cum a fost portretizat in alte filme si seriale , ba dimpotriva, se simte excelent in companii dubioase si ia la misto establishmentul cat se poate,
in plus e cam murdarel, boem, schizoid, vicios(tigari si droguri cat cuprinde), bataus, badaran cateodata, cu un ego cat casa si sexy cat un cartof (cred ca de-aia e si Jude Law prin distributie, ca sa creasca sex-appealul masculin al filmului, ca in rest, nu face mare lucru). Dar are o minte de rupe- la propriu si la figurat, si valori puternice.
Mi-a placut si imaginea Londrei la sfarsit de secol 19, intunecata, sumbra, cu dedesubturile la vedere, dar cu toate acestea vie si mareata.
Mi-a placut construirea suspansului, gagurile destepte care te tin cu rasuflarea taiata, maniera de filmare cat se poate de futurista, complotul complex, amestecand magian neagra, fratia templierilor, planurile Londrei imperialiste, descoperirile de ultima ora ale stiintei in acea epoca. Si muzica absolut geniala.
In afara filmului, mi-a placut teribil reactia spectatorilor la intreruperea la jumatate a proiectiei. Ma asteptam la huiduieli si nervi, in loc de asta, surpriza! Din senin, s-a iscat un ropot de aplauze in toata sala, menit sa il trezeasca din somn pe proiectionist. Si cand asta nu a mers, cateva telefoane din spate au luminat ecranul, si cativa spectatori mai in fata, intr-un complot tacit, au inceput sa proiecteze umbre chinezesti cu mainile pe ecran.
Un public destept, pe masura filmului.
luni, 4 ianuarie 2010
Planificare sau la ghicitoare
Împotriva voinţei mele, mi-a ghicit Mercedesa din Craiova. Nu ştiu dacă era adevărata Mercedesa din Craiova, care, am aflat ulterior, e un brand respectat printre ghicitoare- nu o văzusem şi nu auzisem de ea în viaţa mea până atunci. Dar această Mercedesa m-a făcut să zâmbesc într- un moment când nu eram deloc veselă, şi de atunci, de fiecare data când mă gândesc la ea.
Era între Crăciun şi Rev, o zi post-festin porcin, gri şi grea, care predispunea la reflecţie şi la bilanţuri de final de an. Ieşisem în aerul rece şi tăios, şi după o plimbare prin ceaţă, m-am odihnit pe o bancă în centru, privind trecătorii. Fumam o ţigară lungă, făcându-mi socoteala: Bani? mai puţini ca anul trecut Job? Acelaşi, dar mai trist ca anul trecut Dragoste? Şi anul acesta am ratat-o cu (prea puţină) graţie. Călătorii în afară? Doar una şi scurtă, dar frumoasă, ce-i drept. Pe final de ţigară, am ajuns la concluzia că stau bine doar la capitolele prieteni, lecţii învăţate şi împăcare cu mine însămi. Bune şi astea, mereu îmi ies cel mai bine. Lasă, că la restul umblăm anul viitor, dacă am ştii şi cum...hmmm, poate nu stau totuşi aşa bine la capitolul lecţii învăţate...
Şi când mă măcinam eu mai tare cu îndoiala în mine însămi, apare Mercedesa. Cu fuste roşii şi cojoc de lâna, Mercedesa îmi zâmbeşte cu un dinte lipsă, se prezintă şi mă abordează fără fasoane.Oare are al şaselea simţ? Nu, dar are tupeu să insiste, după ce o refuz de vreo 6 ori- căci, cerebrală de felul meu, nu cred în ghicitoare şi n-am văzut vreuna live în viaţa mea.
Hai totuşi, să văd că ai meşteşug, Mercedesa, dacă zici tu că e gratis.Presimt că nu chiar, dar hai, că sunt sărbătorile şi mă simt şi eu generoasă by default. Ce zici, am suflet sincer, şi tare bun, şi respect până şi un copil mic? Sigur, spune-mi ceva ce nu ştiu. O să trăiesc aşa mult? Nici nu aş prea aş vrea, Mercedesa, deşi dacă mă las de fumat poate poate. O să am doi copii? Deci, tre să mă las de fumat. Şi eventual, să găsesc pe cineva care să mi-i facă. Aaaa, am cununiile legate? Nu-i bai Mercedesa, toate prietenele mele care au fost pe la colege de-ale tale sunt în aceeaşi situaţie. Chiar şi cele căsătorite. Dacă se câştiga bine din dezlegări de farmece, te cred şi eu. Mai bine zi-mi de altele. Hmmm, cu bolile în familie ai cam dat-o în bară Mercedesa. Lasă, mă bucur că sunt din neam de oameni sănătoşi. Aaa, şi funcţia mea nu e pe măsura mea, că am minte brici şi am învăţat multă carte. Da măi Mercedesa, asta merge la 80% din clienţii tăi. E criză, mulţi au funcţie de şomer cu studii superioare. Oooops, nu e bine că sunt iute şi mă nevrez repede dacă nu primesc ce vreau? Nu prea e, ştiu, dar face parte din farmecul meu. Îmi faci tu un descântec-rugăciune instant? Hai, dacă tot am început. Da eu nu cred Mercedesa în de-astea, şi nu te enerva, mai bine crezi tu şi pentru mine.
Mercedesa mi-a ghicit şi mi-a descântat pentru vreo 15 RON, negociaţi la sânge.
A avut dreptate uneori, s-a înşelat uneori, dar, şmecheră, gureşa şi încrezătoare în puterile ei, mi-a dat iluzia profesionalismului. Nu mi-a părut rău de bani nici o clipă, pentru că mi-a oferit ceva la care eu nu puteam să ajung singură atunci. Perspectiva asupra propriei mele vieţi, fie că va fi cum zice ea sau nu. Mercedesa a făcut din ziua aceea tristă un punct pe linia mulţilor ani care vor urma. Iar pe mine, unică în tristeţea mea, m-a aliniat în grămada pestriţă a clienţilor ei, oameni care şi-or fi făcut bilanţuri la fel că mine, au nevoie de speranţa unui viitor mai bun şi au încredere într-un destin pe măsura lor, fie făurit de stele sau de ei înşişi.
De aceea, îi trimit un gând bun Mercedes, ori de câte ori îmi amintesc de ea. Ştiu că i-ar placea asta.
Era între Crăciun şi Rev, o zi post-festin porcin, gri şi grea, care predispunea la reflecţie şi la bilanţuri de final de an. Ieşisem în aerul rece şi tăios, şi după o plimbare prin ceaţă, m-am odihnit pe o bancă în centru, privind trecătorii. Fumam o ţigară lungă, făcându-mi socoteala: Bani? mai puţini ca anul trecut Job? Acelaşi, dar mai trist ca anul trecut Dragoste? Şi anul acesta am ratat-o cu (prea puţină) graţie. Călătorii în afară? Doar una şi scurtă, dar frumoasă, ce-i drept. Pe final de ţigară, am ajuns la concluzia că stau bine doar la capitolele prieteni, lecţii învăţate şi împăcare cu mine însămi. Bune şi astea, mereu îmi ies cel mai bine. Lasă, că la restul umblăm anul viitor, dacă am ştii şi cum...hmmm, poate nu stau totuşi aşa bine la capitolul lecţii învăţate...
Şi când mă măcinam eu mai tare cu îndoiala în mine însămi, apare Mercedesa. Cu fuste roşii şi cojoc de lâna, Mercedesa îmi zâmbeşte cu un dinte lipsă, se prezintă şi mă abordează fără fasoane.Oare are al şaselea simţ? Nu, dar are tupeu să insiste, după ce o refuz de vreo 6 ori- căci, cerebrală de felul meu, nu cred în ghicitoare şi n-am văzut vreuna live în viaţa mea.
Hai totuşi, să văd că ai meşteşug, Mercedesa, dacă zici tu că e gratis.Presimt că nu chiar, dar hai, că sunt sărbătorile şi mă simt şi eu generoasă by default. Ce zici, am suflet sincer, şi tare bun, şi respect până şi un copil mic? Sigur, spune-mi ceva ce nu ştiu. O să trăiesc aşa mult? Nici nu aş prea aş vrea, Mercedesa, deşi dacă mă las de fumat poate poate. O să am doi copii? Deci, tre să mă las de fumat. Şi eventual, să găsesc pe cineva care să mi-i facă. Aaaa, am cununiile legate? Nu-i bai Mercedesa, toate prietenele mele care au fost pe la colege de-ale tale sunt în aceeaşi situaţie. Chiar şi cele căsătorite. Dacă se câştiga bine din dezlegări de farmece, te cred şi eu. Mai bine zi-mi de altele. Hmmm, cu bolile în familie ai cam dat-o în bară Mercedesa. Lasă, mă bucur că sunt din neam de oameni sănătoşi. Aaa, şi funcţia mea nu e pe măsura mea, că am minte brici şi am învăţat multă carte. Da măi Mercedesa, asta merge la 80% din clienţii tăi. E criză, mulţi au funcţie de şomer cu studii superioare. Oooops, nu e bine că sunt iute şi mă nevrez repede dacă nu primesc ce vreau? Nu prea e, ştiu, dar face parte din farmecul meu. Îmi faci tu un descântec-rugăciune instant? Hai, dacă tot am început. Da eu nu cred Mercedesa în de-astea, şi nu te enerva, mai bine crezi tu şi pentru mine.
Mercedesa mi-a ghicit şi mi-a descântat pentru vreo 15 RON, negociaţi la sânge.
A avut dreptate uneori, s-a înşelat uneori, dar, şmecheră, gureşa şi încrezătoare în puterile ei, mi-a dat iluzia profesionalismului. Nu mi-a părut rău de bani nici o clipă, pentru că mi-a oferit ceva la care eu nu puteam să ajung singură atunci. Perspectiva asupra propriei mele vieţi, fie că va fi cum zice ea sau nu. Mercedesa a făcut din ziua aceea tristă un punct pe linia mulţilor ani care vor urma. Iar pe mine, unică în tristeţea mea, m-a aliniat în grămada pestriţă a clienţilor ei, oameni care şi-or fi făcut bilanţuri la fel că mine, au nevoie de speranţa unui viitor mai bun şi au încredere într-un destin pe măsura lor, fie făurit de stele sau de ei înşişi.
De aceea, îi trimit un gând bun Mercedes, ori de câte ori îmi amintesc de ea. Ştiu că i-ar placea asta.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
