Wien, meine Liebe

* post inscris la concurs pe www.blogdeturism.ro

Orice destinaţie de vacanţă pe care nu ai văzut-o încă este ca promisiunea unei noi iubiri. Pleci cu fluturi în stomac şi cu capul plin de vise şi planuri. Ajungi acolo, te îndrăgosteşti de oraş şi de oameni, trăieşti câteva zile de beatitudine văzând locuri minunate, făcând lucruri noi, apoi pleci cu inima frântă şi cu promisiunea revederii. Sau eşti dezamăgit crunt şi abia aştepţi să îţi iei papucii.

Eu una, am fost norocoasă, m-am îndrăgostit şi de Barcelona, şi de Madrid, şi de Lisabona, şi de Salonic, şi de Budapesta. Le-am vizitat pe toate cu ochii mari şi cu inima deschisă, încercând să îmi fixez în minte tot ce mă înconjoară, tot ce simt. Cu ochii pe ceas însă, şi cu sentimentul copleşitor că totul se va sfârşi în curând. De aceea, nici o excursie nu a fost aşa plină de fericire ca anticiparea ei, ca promisiunea a ceea ce putea fi când încă nu era nimic. Lumea este largă, inimă mea de călătoare la fel. Şi de data aceasta, am ales să mă îndrăgostesc de Viena, şi să fie o iubire de iarnă, pentru că iarna se potriveşte cu atmosferă magică şi somptuozitatea acestui oraş. O ştiu deja din poveşti,din poze de la prieteni, din filme- cine a văzut "Sissi”, şi nu s-a îndrăgostit de ţara ei?
Şi cum ar fi? Prima dimineaţă, sorbind cafeaua, şi savurând un ştrudel cu mere, în una din micile cafenele tradiţionale de lângă hotel, făcându-ne planurile pentru ziua în curs, înconjuraţi de oameni blonzi, veseli, cu obrajii roşii de la frigul de afară.
Nu ne-am putea decide însă aşa uşor, şi am porni în pasul ştrengarului spre Ringstrasse, să ne obişnuim cu locul. Ne-am scălda ochii în coloanele albe ale Palatului Parlamentului, în detaliile gotice ale Rathaus- clădirea primăriei, care pare a fi sora mai mare a Votivkirche, aflată un pic mai încolo. Ne-am opri să admirăm clădirea Operei, şi am încerca să vedem dacă nu găsim bilete pentru concertul din seara aceea- căci acolo se pun bilete ieftine în vânzare înainte de spectacole.Ne-am împrieteni cu alţi turişti aflaţi la coadă, şi după ce am renunţa la bilete, căci vânzătorii îmbrăcaţi ca Mozart ne-au anunţat placid că s-au vândut toate, am merge să mâncăm bosumflaţi. Am pierde o oră să alegem din mulţimea de restaurante, cu blazon care mai de care. Într-un final, copleşiţi de foame şi frig, ne-am decide, şi am comanda amândoi un şniţel şi o salată de cartofi, pentru că ştim deja de acasă că porţiile vieneze de mancare
sunt uriaşe. Am comanda şi berea cu cel mai lung nume, şi ne-am amuza încercând să îl pronunţăm cu accent german.
Am porni mai departe pe Ringstrasse, delectandu-ne cu tot ceea ce are sa ne ofere acest “Lord of The Rings”. Am vedea si modernul Ringturm, si hotelul Imperial, si Kriegsministerium. Seara ne-ar prinde inghetati, dar cu inima calda si cu ochii umezi de atata frumusete. Luminile de Sarbatori, colinzile rasunand de peste tot ne-ar incanta ca pe doi copii, si nici nu ne-am mai da seama cand seara se transforma in noapte. Am lua cina in drum spre casa, incercand sa dam gata trei litri de sprit, si nereusind, bineinteles.
In alta zi, am merge la palatul Schoenbrunn, pentru care, prevazatori fiind, am cumparat bilete inca de acasa, pentru WinterPass. Ne-am plimba prin camere in care au stat imparati si imparatese, oameni care au scris istoria pentru jumatate de continent, ca Franz Joseph, Sissi si Maria Theresa. Ne-am imagina cum decurgea viata lor de zi cu zi, in atmosfera somptuoasa si incarcata de simboluri de acolo. Am incerca o reverenta in fata tablourilor lor, si ei ne-ar zambi condescendent , cum fac de obicei suveranii. Ne-am rataci prin marea galerie, si ne-am regasi la o cafenea restaurant, de unde am porni mai departe sa vedem gradina zoologica, muzeul trasurilor, sera desertului. Si nici nu ne-am da seama cum trece timpul, zapaciti fiind de trecerea de la o epoca istorica la alta, de la un meridian la altul. Abia am apuca sa cumparam de la targul de Craciun, din fata palatului, suveniruri handmade pentru cei de acasa, biscuti si punch fierbinte pentru noi.
A treia zi, am merge sa vedem si Innere Stadt, orasul vechi, pe care Ringstrasse il inconjoara prietenos, in comparatie cu vechile ziduri care il protejau cu ostilitate fata de venetici. Ne-am opri la catedrala Sfantul Stefan, si ne-am minuna de frumusetea ei gotica sobra, dar mai ales, de puterea sa ca simbol al unei natiuni, care a reconstruit-o prin donatii publice, dupa bombardamentele din al doilea razboi mondial. Am admira si Erzbischofliches Palais de langa catedrala, si am merge mai departe, catre palatul Hofburg, unde ne-am ciondani ce sa vedem mai intai Scoala de Calarie Spaniola, Burgkapelle, trezoreria, libraria nationala austiaca...Ne-am intoarce la districtul Universitatii sa luam masa, sa ne odihnim mintile si ochii, de toate cele vazute si aflate.
A patra zi ar fi pentru cumparaturi, ca doar e Craciunul, si am merge bineinteles, pe Mariahilfer Straße.Am savura atmosera cosmopolita, si am incerca sa depistam prostituatele ilegale care se spune ca isi fac veacul pe acolo. Dupa ce am admira vitrinele brandurilor de lux, ne-am pune pe treaba si am face cumparaturi, asa, cat pot cara patru brate fara sa se rupa.Si s-ar mai duce o zi, fara macar sa ne dam seama...
In ultima zi, am merge la Prater, si ne-am plimba cu Liliputbahn-ul. Ne-am da in Marea Roata, admirand privelistea Vienei, incercand sa nu ametim. Ne-am da si in Rotorul Magic al lui Calafati, si in Turbobooster, si in Caruselul cu cai vii. Am admira Austria in miniatura, si ne-am face poze ca giganti deasupra palatelor maiestuoase in fata carora am fost pitici cu cateva zile in urma.
Seara am merge la Donauturm, sa admiram Viena de sus, si sa incercam sa reperam toate comorile vizuale care ne-au incantat. Am lua cina la restaurantul care se roteste incet, in jurul axei turnului, si am servi o friptura servita in stil vienez si un vin bun.
Ne-am face planuri pentru urmatoarea calatorie la Viena, caci mai sunt atatea locuri de vazut! Dar le-am ignorat cu buna stiinta, ca sa avem motive sa ne intoarcem aici cu aceeasi incantare si dorinta de a fi uimiti.

De ce o sa ma las de Farmville

Pentru că a devenit plicticos. Cred că este un nivel critic, pe la 22-23, din câte am văzut de la amici care au renunţat, când deja sesizezi că e pierdere de vreme- mi-a luat vreo trei săptămâni să ajung la înţelepciunea asta :)

Ferma mea frumos aranjată şi colorată, animăluţele simpatice, vecinii darnici- pe mulţi i-aş dori vecini în realitate- nu mai funcţionează ca panaceu pentru peisajul trist, nervii cotidieni, şi lipsa de consecvenţă a lumii reale.Prefer să mă războiesc cu gândacii mei de bucătărie cât se poate de reali, decât să mai gonesc vulpile de prin grădinile virtuale ale vecinilor.
Plus că mi-a dat seama că de vreo 2 săptămâni nu mai mi-am udat ficusul, cam de când am început să îmi ordonez copăceii cadou prin fermă. :)

Ce mi-a plăcut: filosofia colaborativa şi constructivă, faptul că regăsesc în stilul de a juca farmville felul de a vedea lucrurile, preocupările şi creativitatea prietenilor mei,faptul că te poţi uita şi cu drag la capra vecinului, ba poţi să o mai şi mulgi, dacă îţi dă userul şi parola. Ce nu mai îmi place: lipsa de challenge: te prinzi repede cum stă treabă, şi ea cam stă cam la fel şi la nivelul 2 şi la nivelul 20, skillul tău e tot ăla de a ştii cât e ceasul şi de a da click pe plante, animale şi pământ, ca să strângi bani şi experienţă.. Nu-s aşa de material girl încât să mă încânte asta la nesfârşit; îmi lipseşte faptul că nu învăţ nimic nou, şi elementul surpriză. Probabil că nici nu mă gândeam să renunţ, dacă apărea din când în când vreo furtuna care să îmi distrugă culturile, vreun hoţ care să îmi fure găinile, sau vreun concurs de frumuseţe între ferme. I need some drama, în order to be happy :)

O să mă las de farmville, după ce depăşesc total sentimentul de responsabilitate faţă de copăceii mei tropicali şi răţuştele de lângă baltă. Dar îs sigură că cineva îi va iubi mai mult şi va avea mai mare grijă de ei decât mine :)