Mesterul casei

Ca proaspăt proprietar de apartament, descoperi cu iritare că diverse chestii se strică prin casă la fel de des cum apar codurile galbene meteo. În stil Murphy, atunci când oricum eşti cu finanţele aproape de 0.
Ca şi femeie fără iubit inginer, am învăţat că trebuie să mă împrietenesc cu o categorie profesională necunoscută până atunci: meşterii casei. Deja stau binişor: am identificat un instalator/electrician/tâmplar/ dulgher în perioada aceluiaşi vecin supraponderal, suferind de strabism şi puţind permanent a ceapă şi transpiraţie. Omul este însă surprinzător de eficient şi de treabă.
Având în vedere frecvenţă defecţiunilor casnice, am o grămadă de ocazii de împrietenire.
Algoritmul e următorul:
1. Debutul crizei: ceva nu mai merge cum mergea de obicei, sau provoacă pagube colaterale la funcţionare;
2. Negarea: se aşteaptă 2-3 zile, poate se rezolvă de la sine
3. Acceptarea situaţiei: se trage concluzia că asta nu se va întâmpla, concluzie accelerată de vizitele vecinilor nervoşi;
4. Identificarea problemei: se caută pe google, se studiază instrucţiuni de folosire, se apelează la prieteni binevoitori, mai mult sau mai pricepuţi ; evident, nu se ajunge la o soluţie viabilă;
5. Disperarea: se blesteamă soarta şi opţiunile de viaţa eronate din trecut: de ce mi-or fi plăcând mereu oamenii fără abilităţi tehnice şi trusă de reparaţii prin casă? Băieţii de profesională nu au şi ei vise, aspiraţii, şi suflet, până la urmă?De ce n-am mers la cursul de electrician de la Cercul pionierilor?
6. Acceptarea: mă împac cu soarta, că oricum nu o pot schimba, iar absolvenţii de profesională nu o să îmi placă niciodată. Nici ciurcuitele electrice sau circuitul apei prin ţevi, astea fac parte din categoria “corola de minuni a lumii”
7. Identificarea soluţiei: se sună Vasile, meşterul casei. Care, în pofida bunăvoinţei lui demonstrate în mod repetat, se da hard-toget de fiecare data, şi propune ore mai mult decât matinale ca să facă un diagnostic profesional al situaţiei şi să rezolve problemă. Se negociază o oră la care soarele e deja deasupra orizontului.
Şi de aici, algoritmul se transfera la Vasile, eu neavând alt rol decât să stau pe margine, să îmi frâng mânuţele nepricepute. Să estimez, în funcţie de unghiul de încrucişare a ochilor, cât de des oftează, cât de mult durează câte scule sunt implicate cam cât mamă naibii o să scot din buzunar de data asta. Miros în permanenţă un şerveţel parfumat, ca aroma de ceapă/ transpiraţie să nu îmi provoace mie vreun scurtcircuit.
La început, am judecat complet datele problemei, imaginându-mi, în marea mea naivitate, că eu deţin controlul şi că el este un furnizor plătit, care trebuie să rezolve problema în termenii mei.
Când se întâmpla reparaţia, stăteam deci pe margine, cu o mină profesională, privind operaţiunea de salvare pe sub ochelari şi aruncând din când în când câte un termen tehnic:”priza ceramica”, “racord”, “cheie de 16”, “kit de rostuire”imaginandu-mi că aşa voi câştiga un ascendent în faţa meşterului. Totuşi, doar mi-am cumpărat şi eu bormaşină, şurubelniţe, ciocan şi patent, şi nu mi-era frică să le folosesc. Numai nu prea ştiam cum :)
Între timp, pe baza unor experienţe revelatoare, omul şi-a dat seama că sunt ageamie, şi acum mă tratează cu o bunăvoinţă amestecată cu compasiune, care mă irită în aceeaşi măsură în care mă şi linişteşte. De ce? Păi....odată l-am chemat să repare cică o aplică stricată, ca se descopere la faţă locului că nu înşurubasem bine becul. Altă data, mi-a asamblat ventilatorul ale cărui instrucţiuni de montare le pierdusem. Îl pusesem pe picioare, lăsând însă 3 şuruburi pe afară, şi mă dădeam de ceasul morţii că nu merge. Yap, that's me.
În prezent, lucrez la o viziune de tip budist relativ la chestiunea reparaţiilor casnice. Încerc să îmi reglez Karma şi să mă împrietenesc cu toate instalaţiile de prin casă, pe care le tratez cu blândeţe şi grijă. Încerc să nu tulbur vreun circuit energetic subtil când am draci. Iar când stricăciunea inevitabilă se produce, o accept surâzând, până la urmă e o oportunitate de învăţare de la un profesionist :) Nu m-am împăcat încă cu mirosul de ceapă/transpiraţie, dar mi-am cumpărat odorizante să îl combat :)

Screwed and the city

Am o prietenă care a fost accidentată nasol pe trecerea de pietoni. Trecând pe verde, asigurându-se în prealabil. A fost internată în spital, cu coaste rupte şi fruntea cusută. De atunci,îi este frică şi să mai conducă, darmite să fie simplu pieton.

Am o altă prietenă care nu mai circulă cu metroul de 5 ani. Traversează oraşul cu 3 autobuze ca să ajungă la serviciu. 2 ore dus, 2 ore întors.În 2005 a făcut un atac de panică la metro, în aglomeraţia agresivă din Piaţă Victoriei.

Am o prietenă care nu îşi mai vizitează sora, pentru că aceasta şi-a luat un collie. Ea a fost muşcată de doi maidanezi, aproape de Piaţa Unirii. Nu mai suportă câinii.

Am început să dezvolt propriile mele fobii: autobuzul 102, taximetriştii din Bucureşti, intersecţia de lângă Piaţa Trapezului, mersul la supermarket sâmbăta. Situaţii, locuri şi oameni în care mă simt lipsită de apărare şi redusă la tăcere, în faţa agresivităţii aproape animale şi lipsei crase de bun simţ.


Sunt oameni care iubesc Bucureştiul. Deşi luaţi la bani mărunţi, iubesc locuri, momente sau oameni de aici. Sau, mai ştii...
Locuri, momente, oameni iubesc şi eu, dar nu oraşul în sine. Trăiesc, ca atâţia alţii, o simbioză disfuncţională şi greu de rupt cu Bucureştiul. Îi dau timp, energie, nervi pentru o viaţă (un pic) mai bună.

Nu vreau să ajung însă (complet) anxioasa sau nevrotică. Către voi, cei care iubiţi cu adevarat Bucureştiul, un apel umanitar. Am nevoie de terapie în relaţia mea cu oraşul asta. Eu şi mulţi alţii, screwed by the city.