Taximetristul si blondele- strategii de supravietuire in Bucuresti

Din nou despre taximetrişti. Cred că ar merita un blog numai despre ei, dar aş ajunge un cetăţean turmentat şi lefter dacă m-aş apuca să îi studiez cum merită :)

Revenind la subiect, eu sunt una din blonde. Care trebuia să ajungă la serviciu, într-o dimineaţă ploioasă, când nu mergea metroul de la mine spre Unirii. Metoda ultimate în cazurile astea, când rişti să urci om şi să cobori zombie din tramvaie sau autobuze: un taxi.

Experienţa câtorva greve de metro şi RATB mi-a demonstrat că mai degrabă o găseşti pe Elodia decât un taxi la o oră de vârf când nu circulă alte mijloace de transport. Aşa că trebuia să gandesc urgent o strategie.

Sunt blondă, dar vopsită :) Am găsit strategia win-win-win. Cum vine asta? Simplu.

Am identificat în mulţimea de navetişti disperaţi care aşteptau un taxi încă o blondă. De ce o blondă, veţi întreba? Pemtru că blondele sunt mai vizibile, de aia :) ...lăsând la o parte alte calităţi intrinseci care nu fac subiectul acestui post. Am descoperit ruta pe care urma ea să meargă- ce baftă pe mine, era aceeaşi ca a mea. Ne-am împărţit responsabilităţile: urma să încercăm să găsim fiecare câte un taxi pe cont propriu, în puncte diferite ale intersecţiei, şi să o luăm şi pe cealaltă. Cum am procedat: dat telefoane la companii de taxi, fluturat din mânuţe şi din pleoape...în 5 minute am găsit un taxi, şi în încă 10 minute eram la Unirii. Cheltuind fiecare jumătate din banii pe care i-am fii dat altfel, şi lăsând în urmă un taximetrist mulţumit că a plimbat două tipe bine. Eram blonde, am spus asta? :P

Screwed and the city

Am o prietenă care a fost accidentată nasol pe trecerea de pietoni. Trecând pe verde, asigurându-se în prealabil. A fost internată în spital, cu coaste rupte şi fruntea cusută. De atunci,îi este frică şi să mai conducă, darmite să fie simplu pieton.

Am o altă prietenă care nu mai circulă cu metroul de 5 ani. Traversează oraşul cu 3 autobuze ca să ajungă la serviciu. 2 ore dus, 2 ore întors.În 2005 a făcut un atac de panică la metro, în aglomeraţia agresivă din Piaţă Victoriei.

Am o prietenă care nu îşi mai vizitează sora, pentru că aceasta şi-a luat un collie. Ea a fost muşcată de doi maidanezi, aproape de Piaţa Unirii. Nu mai suportă câinii.

Am început să dezvolt propriile mele fobii: autobuzul 102, taximetriştii din Bucureşti, intersecţia de lângă Piaţa Trapezului, mersul la supermarket sâmbăta. Situaţii, locuri şi oameni în care mă simt lipsită de apărare şi redusă la tăcere, în faţa agresivităţii aproape animale şi lipsei crase de bun simţ.


Sunt oameni care iubesc Bucureştiul. Deşi luaţi la bani mărunţi, iubesc locuri, momente sau oameni de aici. Sau, mai ştii...
Locuri, momente, oameni iubesc şi eu, dar nu oraşul în sine. Trăiesc, ca atâţia alţii, o simbioză disfuncţională şi greu de rupt cu Bucureştiul. Îi dau timp, energie, nervi pentru o viaţă (un pic) mai bună.

Nu vreau să ajung însă (complet) anxioasa sau nevrotică. Către voi, cei care iubiţi cu adevarat Bucureştiul, un apel umanitar. Am nevoie de terapie în relaţia mea cu oraşul asta. Eu şi mulţi alţii, screwed by the city.