Nu, nu despre criza financiară este vorba. Deşi filmul o sfidează cu eleganţă în mai multe feluri: ignorând-o aproape în totalitate, opunandu-i nişte decoruri luxuriante(Abu Dhabi) şi ţinute mai opulente decât în oricare episod S&S, plus un stil de bon vivre care îţi dă furnicături pe şira spinării. În paranteză, cred că e bine că este aşa: superficialitatea prosperă şi zâmbitoare , mondenităţile şi picanteriile delicioase ale high life-ului new yorkez şi de-aiurea sunt un festin pentru ochii saturaţi de griul acestor zile triste.
Dar "fetele”sfideaza cât cuprinde o altă criză, a lor personală, criza vârstei de mijloc. Şi asta chiar e o lecţie de învăţat, pentru ele şi pentru noi, fetele care nu am ajuns încă acolo :)
Carrie, la casa ei, refuzând să se aşeze în rolul rutinier al soţiei care stă seara in pat şi se uită la televizor, şi care îşi dă seama că de fapt are nevoie de o relaţie solidă cu Mr. Big(by the way, more handsome than ever :) mai mult decât de stilul ei de viaţă monden şi independent dinainte.
Samantha, luptând cu menopauza cu toate armele medicinii moderne, atentă să nu îşi piardă feminitatea,în sens cât se poate de concret. Sfidând prejudecăţile culturale, şi razbunadu-şi victorioasa frustrările provocate de minţi arabe obtuze cu o partidă de sex în open air pe capota unei maşini, în ţara tuturor posibilităţilor.
Miranda, mai înţeleaptă, împlinită şi glam decât niciodată, traversând o criză de carieră, şi dându-şi seama că e ok să pleci din firma în care te-ai zbătut ani la rând ca să devii partener, dacă nu te mai simţi bine acolo.
Charlotte, încercând ca de obicei să fie perfectă şi proper, în rolul de mamă upper class de asta data, şi recunoscând doar sub influenţa alcoolului că asta o oboseşte peste măsură şi că are nevoie de timpul ei personal ca să se echilibreze, chiar dacă îşi iubeşte copiii.
Nu sunt probleme grave sau insurmontabile, dar tocmai normalitatea lor şi modul onest în care sunt tratate fac că filmul să îţi rămână în inimă mai mult decât bărbaţii superbi, decorurile extraordinare şi toaletele fabuloase pe care le vezi.
Se afișează postările cu eticheta criza. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta criza. Afișați toate postările
joi, 8 iulie 2010
sâmbătă, 31 octombrie 2009
Taximetristul fata in fata cu criza
Urăsc taximetriştii din Bucureşti. Şi nu o zic doar aşa, ca să fiu în tendinţe, ci pe baza unei experienţe solide, a unor crize de nervi sistematice şi a unor fantezii de răzbunare împotriva lor mai ceva ca în tortura din Casino Royale.
Îi urăsc, dar am nevoie de ei, neavând în dotare nici autoturism personal, nici exemplar masculin şofer.
În general mă feresc de ei ca de martorii lui Iehova, totuşi apelez la taxi înainte de câte un interviu sau vreun eveniment profesional, spre şi de la câte un party prin oraş, după câte o zi de cumpărături în care uit de mine şi mă căptuşesc cu diverse chestii peste capacităţile mele de transport. De obicei genul de situaţii când GPRS-ul meu din cap nu funcţionează şi nici nu am bani mărunţi la mine. Pe deasupra, am simţ de orientare cam cât o păpădie şi un uşor accent ardelenesc, deci victimă de taximetrist scrie pe mine. Anul trecut pe vremea asta îmi luam ţepe cam la jumate din valoarea reală a curselor respective, şi ajunsesem să cheltui pe taxi cam cât pe ţigări. Mă resemnasem cu gândul că sunt a usual victim, şi decât să fac ulcer, preferam să fac haz de necaz, când dădeam de specii de manelari sau amatori de conversaţii gen teoria conpiratiei. Sau, după caz, să îmi văd viaţă în flashbackuri, când întâlneam tipul de taxi montagne-russe, care încălca toate regulile de circulaţie pe care le ştiam şi îmi întorcea metabolismul pe dos punând frâne bruşte prin intersecţii.
Aveam şi un top 3 taxidrivers from hell , pe care îl rememoram ca referinţă de “se poate şi mai rau”, ca să nu ajung să mă enervez pentru flecusteturi de-astea. Şi ar fi cam aşa:
No 3: cel care a făcut pana prostului într-o intersecţie, căci i se stricase indicatorul de carburant
No 2: cel care ne-a lăsat cu bagajele în drum la 5 minute de la începutul cursei, pentru că şi-a amintit că trebuia să iasă din tură
No 1: rechinul care era să mă ia la bătaie- cu câţiva ani în urmă- pentru că nu am vrut să îi dau de 5 ori făcea cursa respectivă cu un taxi normal.
Pe aceşti domni deosebiţi, dacă nu i-au ajuns blestemele mele, oricum i-a ajuns criza. Şi unul din puţinele ei efecte pozitive, în ceea ce mă priveşte, a fost că taximetriştii au ajuns să se poarte că nişte prestatori de servicii normali, pentru care clientul e pe primul loc. Prin martie, spre surpriza mea, nu mai trebuia să mă rog eu de ei să mă ducă undeva, căci se rugau ei de mine. Tarifele au scăzut rezonabil, şi senzaţional, prin buzunarele taximetriştilor s-a descoperit o specie ce părea dispărută- banii mărunţi. Prin vară, pentru o cursă pe care dădeam anul trecut 10 RON, am ajuns să dau 5 RON; şi da! luau şi curse de 5 RON. Surprize, surprize, au ajuns până să mă şi ajute cu bagajele pe care le căram. E drept, erau tare cătrăniţi de situaţie, dar păreau resemnaţi, deh, e criză domne. Nu puteau să mai facă ei regulile, dacă voiau să facă bani. Mi-am şoptit atunci în barbă: "se pare că cel mai bun training de customer care e nevoia”.
Dar, după cum aveam să aflu azi, nici o minune nu ţine prea mult, şi nevoia te învaţă cât timp te roade la stomac. Ce s-a întâmplat: ies de la cumpărături din hipermarket cu 3 sacosi mari şi un palton scos de la curăţătorie. Primul taximetrist care mi-a ieşit în cale a catadicsit să îmi spună că îşi aşteaptă nevastă. Următorii doi m-au refuzat- mergeam prea aproape pentru ei- ce-i drept, era o cursă pentru care dădeam 5 Ron în vară.” Ooops, ce e asta?” mă gândesc, în timp ce o sacoşa ameninţă să crape sub presiunea borcanelor. Până la urmă, un Leone liciteaza”100000 de mii!”. Mă uit urât la el, şi dau să avansez mai încolo. “Hai 80!”. 80 să fie, mai bine decât borcane sparte pe trotuar. Îmi urc catrafusele, mă introduc şi eu, şi îl întreb nedumerită, dar şi cu oarecare speranţa în glas: "Ce se întâmplă? S-a terminat criză?” Tipul râde mucalit. Îi expun teoria mea cu criza care a dresat taximetriştii, se amuză şi mai tare. Se pare că nu, nu s-a terminat criza, dar se apropie sărbătorile de iarnă, şi pentru specia taximetriştilor, este o perioadă de exploatare la maxim a clienţilor. So long for customer care. "Dar prin februarie, domnişoară, să vedeţi foame!” Să vedem, strâng de-acum monezi la borcan ca să vă dau fix cât e pe ceas, tupeistilor!
Îi urăsc, dar am nevoie de ei, neavând în dotare nici autoturism personal, nici exemplar masculin şofer.
În general mă feresc de ei ca de martorii lui Iehova, totuşi apelez la taxi înainte de câte un interviu sau vreun eveniment profesional, spre şi de la câte un party prin oraş, după câte o zi de cumpărături în care uit de mine şi mă căptuşesc cu diverse chestii peste capacităţile mele de transport. De obicei genul de situaţii când GPRS-ul meu din cap nu funcţionează şi nici nu am bani mărunţi la mine. Pe deasupra, am simţ de orientare cam cât o păpădie şi un uşor accent ardelenesc, deci victimă de taximetrist scrie pe mine. Anul trecut pe vremea asta îmi luam ţepe cam la jumate din valoarea reală a curselor respective, şi ajunsesem să cheltui pe taxi cam cât pe ţigări. Mă resemnasem cu gândul că sunt a usual victim, şi decât să fac ulcer, preferam să fac haz de necaz, când dădeam de specii de manelari sau amatori de conversaţii gen teoria conpiratiei. Sau, după caz, să îmi văd viaţă în flashbackuri, când întâlneam tipul de taxi montagne-russe, care încălca toate regulile de circulaţie pe care le ştiam şi îmi întorcea metabolismul pe dos punând frâne bruşte prin intersecţii.
Aveam şi un top 3 taxidrivers from hell , pe care îl rememoram ca referinţă de “se poate şi mai rau”, ca să nu ajung să mă enervez pentru flecusteturi de-astea. Şi ar fi cam aşa:
No 3: cel care a făcut pana prostului într-o intersecţie, căci i se stricase indicatorul de carburant
No 2: cel care ne-a lăsat cu bagajele în drum la 5 minute de la începutul cursei, pentru că şi-a amintit că trebuia să iasă din tură
No 1: rechinul care era să mă ia la bătaie- cu câţiva ani în urmă- pentru că nu am vrut să îi dau de 5 ori făcea cursa respectivă cu un taxi normal.
Pe aceşti domni deosebiţi, dacă nu i-au ajuns blestemele mele, oricum i-a ajuns criza. Şi unul din puţinele ei efecte pozitive, în ceea ce mă priveşte, a fost că taximetriştii au ajuns să se poarte că nişte prestatori de servicii normali, pentru care clientul e pe primul loc. Prin martie, spre surpriza mea, nu mai trebuia să mă rog eu de ei să mă ducă undeva, căci se rugau ei de mine. Tarifele au scăzut rezonabil, şi senzaţional, prin buzunarele taximetriştilor s-a descoperit o specie ce părea dispărută- banii mărunţi. Prin vară, pentru o cursă pe care dădeam anul trecut 10 RON, am ajuns să dau 5 RON; şi da! luau şi curse de 5 RON. Surprize, surprize, au ajuns până să mă şi ajute cu bagajele pe care le căram. E drept, erau tare cătrăniţi de situaţie, dar păreau resemnaţi, deh, e criză domne. Nu puteau să mai facă ei regulile, dacă voiau să facă bani. Mi-am şoptit atunci în barbă: "se pare că cel mai bun training de customer care e nevoia”.
Dar, după cum aveam să aflu azi, nici o minune nu ţine prea mult, şi nevoia te învaţă cât timp te roade la stomac. Ce s-a întâmplat: ies de la cumpărături din hipermarket cu 3 sacosi mari şi un palton scos de la curăţătorie. Primul taximetrist care mi-a ieşit în cale a catadicsit să îmi spună că îşi aşteaptă nevastă. Următorii doi m-au refuzat- mergeam prea aproape pentru ei- ce-i drept, era o cursă pentru care dădeam 5 Ron în vară.” Ooops, ce e asta?” mă gândesc, în timp ce o sacoşa ameninţă să crape sub presiunea borcanelor. Până la urmă, un Leone liciteaza”100000 de mii!”. Mă uit urât la el, şi dau să avansez mai încolo. “Hai 80!”. 80 să fie, mai bine decât borcane sparte pe trotuar. Îmi urc catrafusele, mă introduc şi eu, şi îl întreb nedumerită, dar şi cu oarecare speranţa în glas: "Ce se întâmplă? S-a terminat criză?” Tipul râde mucalit. Îi expun teoria mea cu criza care a dresat taximetriştii, se amuză şi mai tare. Se pare că nu, nu s-a terminat criza, dar se apropie sărbătorile de iarnă, şi pentru specia taximetriştilor, este o perioadă de exploatare la maxim a clienţilor. So long for customer care. "Dar prin februarie, domnişoară, să vedeţi foame!” Să vedem, strâng de-acum monezi la borcan ca să vă dau fix cât e pe ceas, tupeistilor!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
