O Doamna

*postare fara diacritice si fara veselie

Am avut norocul sa traiesc langa o doamna, bunica mea. De cateva zile, nu mai am acest noroc, si simt ca o parte din generozitatea, bunatatea si firescul lumii a disparut pentru totdeauna.
I-am spus, de multe ori, ce minunata este si cat de mult o iubesc, mai ales in ultima vreme, cand stiam ca se va duce. Dar totusi, parca nu a fost suficient. Este vreodata oare?...
Stand langa corpul imobil, aranjat si imbalsamat, nu am simtit in nici un fel ca mai este o parte din spiritul ei acolo.Ceea ce scriu acum este pentru ea, un elogiu, si pentru mine, un memento mori de suflet. Nu imi imaginez ca pentru cineva care nu a cunoscut-o, cuvintele care vin de-acum incolo pot insemna ceva.
Mamaia mea s-a nascut intre cele doua razboaie modiale, intr-o vreme a valorilor solide si a bunastarii, rara in tara asta. Poate de asta a avut o bucurie de a trai si o buna crestere trainice care au ramas nealterate sub alte timpuri. A avut inca trei surori, cu care a tinut legatura cat au trait si cat a trait, invatand o lectie de solidaritate feminina incredibila. A fost mignona, brunetica, rotunjoara , creata si permanent zambitoare, astfel incat baietii nu au ocolit-o. A avut cel putin doi prieteni inainte de bunicul meu- de doi stiu eu- pana cand el a pus piciorul in prag, a luat-o din orasul in care facea scoala de asistente medicale, si a facut-o sotia lui. Nu a putut avea copii, dar a crescut de mici trei nepoti de frate ai bunicului meu, printre care si mama mea. A gazduit, hranit si indragit cat au fost in perioada liceului si a specializarilor, inca patru nepoti. A avut un instinct matern, o rabdare si o generozitate nativa pe care multe mame naturale si le-ar dori. Mamaia mea stia sa iubeasca tandru si temeinic, si l-a tinut de mana si in inima pe bunicul, pana cand el a murit. I-a dus tare mult dorul de atunci, si, in cea mai buna dintre lumi, m-as bucura daca ar fii impreuna acum.
Mamaia mea era o experta a relatiilor interumane. A lucrat ca sefa de magazin sub comunism, o functie importanta in vremurile acelea, si si-a stabilit conexiuni, cultivate cu grija multa vreme dupa revolutie, cu toata lumea buna a orasului. Nu s-a limitat insa la asta, ci si-a facut mereu prieteni noi,de diverse varste si situatii sociale, spre inima carora si-a facut mereu punte, cu o bunatatate si pricepere innascuta.
In casa ei un musafir inopinat gasea intotdeauna ceva dulce, facut in casa, si cea ma buna cafea. Plus mancare de sa te lingi pe degete, caci gatea senzational mamaia, stapanind toate secretele bucatariei romanesti, din Ardeal pana in Dobrogea si Oltenia in care se nascuse. Bunicii mele ii placeau musafirii, si ii placea sa mearga in vizite. Iubea sa faca conversatie, nu atat sa vorbeasca, cat sa asculte, caci stia sa asculte extraordinar de bine, cu o rabdare si o toleranta care au facut-o sa fie depozitara multor secrete. Ii placea si barfa, si era cunoscuta pentru apetenta pentru senzationalul marunt, dar o facea fara nici o pornire belicoasa, cu un amuzament calm si o intelegere profunda a naturii umane. Era un fin psiholog, si de multe ori ma surprindea cu observatii de detaliu, care transcendeau convenientele sociale rigide.
Mamaia mea era o femeie draguta si cocheta, atenta la imaginea ei, pana la sfarsitul tuturor desertaciunilor. Primele amintiri cu ea sunt viu colorate si imbibate in miros de acetona, caci ma lua, cand eram mica, la salonul de cosmetica unde isi facea manichiura si pedichiura. Pana in saptamana in care a murit, manichiurista ei de 10 ani a vizitat-o bilunar, pentru sedinta de infrumusetare de la care nu a facut niciodata rabat. Avea cel putin 5 palarii, si vara, erau articole nelipsite din garderoba ei. Se machia discret, dar iubea rujurile si de multe ori, i le-am cedat pe ale mele, daca vedeam ca ii place culoarea.
Dintre nepoti, pe mine, cea introverta si incapatanata, m-a iubit cel mai mult. A stiut cumva ca tocmai eu aveam cea mai mare nevoie de dragostea si generozitatea ei,
Amintirile mele cu ea au si miros de cozonac si piscoturi. Gateam din cand in cand impreuna cu ea, si, desi detestam pe atunci sa trebaluiesc prin bucatarie, o faceam de dragul ei. A pastrat aceasta conexiune in timp si spatiu, trimitandu-mi pachete cu prajituri cand am plecat la facultate, si apoi am inceput sa lucrez, in alt oras. In pachetele ei, gaseam biletele pe care era tecut numarul de prajituri, detaliu ce tinea probabil de vreo deformatie profesionala de cand era sefa de magazin, si care ma amuza teribil de fiecare data, pe mine si pe prietenii cu care le mancam. Imi mai trecea pe biletele sfaturi sau rugaminti de a ii scrie, si incercam sa le respect, caci stiam cat de multa placere ii face sa tinem legatura. Cand a aflat ca am inceput sa fumez, desi ii promisesem ca nu o voi face niciodata, mi-a pus intr-un pachet mare de prajituri, un bilet de mustrari si rugaminti sa ma las de tigari, care m-au facut sa plang o ora. Se supara teribil daca nu o sunai sa o urezi
de ziua ei sau de 8 Martie, si iti arata asta intr-un fel calm dar care te facea sa intri in pamant de rusine. Intr-un an, nu apucasem sa o sun de Ziua Femeii pana seara, si atunci m-a sunat ea sa imi spuna “La multi ani!” pentru ca sunt si eu femeie, nu-i asa.
Buncii mele ii placea viata, si ii placea sa calatoreasca. Nu a ajuns peste mari si tari, dar pentru oameni dragi, pleca departe.Am invatat sa inot cu ea, la Ocnele Mari, pentru ca numai in prezenta ei m-am putut relaxa si lasa in voia apei.
Ii placea sa vada viata inflorind in jurul ei, si oamenii iubindu-se; stiu ca unul dintre regretele ie mari este ca nu a apucat sa ma vada casatorita. Pentru ca ea sa fie linistita, mi-as fii dorit-o si eu.
Mamaia s-a dus firesc, asa cum a trait. Stia ca sfarsitul va veni, se pregatise si ne pregatise din vreme. Nu ajuta la mare lucru, caci ii ducem dorul toti cei de care era apropiata.
Nu a fost o sfanta, sau un inger si nici nu vreau sa o transform intr-o icoana. A fost un om normal cu pacate si greseli, cu regrete si neimpliniri, care insa si-a trait insa viata din plin, cu gratie, firesc si constiinta a propriei valori umane pana in zilele neputincioase din urma. Pentru asta, doamna Cretulescu, iti multumesc ca ai fost bunica mea!